Jakas reklama 

 

Graniţa Militară Transilvăneană (în germană Siebenbürgische Militärgrenze) a fost un teritoriu militarizat care a făcut parte din fâşia strategică Militärgrenze (Graniţa Militară), care în secolul al XVIII-lea se întindea din Voivodina până în Năsăud.

Cuprins

modifică Înfiinţarea graniţei militare transilvănene

Hotărâre de înfiinţare a regimentelor grănicereşti

După desfiinţarea organizaţiei plăieşilor şi a puşcaşilor, Curtea de la Viena a hotărât militarizarea regiunilor transilvănene de la graniţa cu Moldova şi Ţara Românească, prin înfiinţarea pe aceste teritorii a unor regimente grănicereşti formate din rândurile populaţiei locale. Considerentele care au stat la baza acestei hotărâri au fost:

Înfiinţarea celor 7 regimente grănicereşti din Transilvania:

a fost încredinţată la data de 5 iulie 1761 generalului de cavalerie baron Adolf Nikolaus von Buccow, numit în acest sens atât în funcţia de comandant general al trupelor împărăteşti transilvănene, cât şi guvernator al ţării. În misiunea sa, Buccow a fost ajutat de un corp de generali şi ofiţeri de stat major precum şi de către Samuel Brukenthal, viitorul guvernator al Transilvaniei.

Proiectul de înfiinţare a "Miliţiei Naţionale Grănicereşti", încheiat la data de 13 octombrie 1761, a fost aprobat la data de 16 aprilie 1762 de către împărăteasa Maria Terezia cu toată împotrivirea nobilimii şi a aristocraţiei cărora, acestă măsură urma să îi lipsească de mii de iobagi, fără a lua în considerare teama faţă de urmările înarmării românilor.

Dorinţa vie a iobăgimii ardelene de a scăpa de condiţia socială inferioară în care se aflau, a determinat un aflux neobişnuit spre punctele de recrutare. Când s-a aflat însă că o condiţie primordială de înscriere era părăsirea credinţei străbune şi trecerea la catolicism[3], avântul iniţial a scăzut considerabil urmat apoi de răzvrătiri şi numeroase emigrări peste munţi. Ulterior, pentru oprirea tulburărilor, dar şi din cauza lipsei efectivelor necesare, s-au acceptat la recrutare şi grăniceri proveniţi din rândul locuitorilor de confesiune ortodoxă.[4].

În anul 1764, după constituirea Regimentului II de graniţă românesc, cu sediul la Năsăud precum şi a celor secuieşti, s-a trecut la înfiinţarea Regimentului I de graniţă cu sediul la Orlat, căruia i s-a încredinţat misiunea de a păzi graniţa dinspre Ţara Românească, începând de la Porţile de Fier şi până la Tohan, în preajma Braşovului. Operaţiunea a durat până în anul 1766 şi a fost condusă de generalul Ziskovic, ajutat de contele Lazar şi cancelarul transilvan Nicolae Bethlen, deoarece Buccow murise.

Prin patentă împărătească, întreg teritoriul supus militarizării a fost declarat liber, viitorii grăniceri urmând a fi scoşi starea de iobăgie şi scutiţi de toate taxele, excepţie făcând "taxa capului"(capitaţia), "taxa marhelor"(vitelor), de un aşa zis impozit comercial şi unul pe case, stabilit în funcţie de sursele de venit ale grănicerului respectiv. Şi în acest caz, grănicerii urmau să plătească totuşi 2/3 din valoarea acestora, comparativ cu ceilalţi locuitori ai ţării[5]. Ca urmare grănicerii prestau serviciul militar obligatoriu începând de la vârsta de 16 ani şi până la 64 de ani, cu hainele şi "merindele"(hrana) lor, acestea fiind suportate de stat numai pe timp de campanie. Pentru perioadele de pace se prevedea ca doar 1/7 din efectivul activ să fie în serviciu.

Grănicerii urmau a fi împroprietăriţi proporţional cu numărul membrilor din familie, cu sesii grănicereşti în suprafaţă de cel puţin 15 jugăre(cca 8,63 hectare), care se puteau moşteni însă numai pe linie bărbătească. Ei erau scutiţi de prestaţii şi sarcini publice precum şi de încartiruiri, fiii lor putând urma în mod gratuit cursurile şcolilor grănicereşti de orice fel, inclusiv institutele superioare de învăţământ militar pentru a deveni ofiţeri.

Adolf Nikolaus von Buccow

Instrucţia militară urma să se facă în toate zilele de duminică şi de sărbătoare, după terminarea serviciului divin, precum şi în trei zile lucrătoare pe an la reşedinţa de companie. Din când în când, instrucţia trebuia să se facă şi în cadrul diviziei sau batalionului iar la trei, patru ani, în cadrul regimentului. Pe timpul concentrărilor se plătea o soldă de doi florini lunar, iar grănicerii care reuşeau să-i prindă pe fugari şi să-i aducă la locurile de unde au fugit, puteau primi câte un galben pentru fiecare din aceştia, la fel şi pentru contrabandişti[6]. Armele care erau în dotare, atât cele albe cât şi cele de foc împreună cu muniţia, erau puse la dispozitie de către stat, grănicerii fiind obligaţi să le păstreze şi să le întreţină în bună stare pe cheltuiala lor[7].

Paza graniţei se făcea atât în puncte fixe, numite "cordoane"(pichete), cât şi prin patrulare, un schimb durând două săptămâni, serviciul fiind remunerat cu câte patru cruceri pe zi. Din această soldă, după înfiinţarea aşa zisului "Fond de montură" în 1771[8], grănicerilor li se reţineau câte 10-15 cruceri pentru uniformă.

Pe timp de pace, grănicerii erau obligaţi să facă pază la "ştabul"(comandament) regimentului, să asigure serviciul poştal, să participe cu braţele şi cu carul la repararea şi întreţinerea cazărmilor şi a celorlalte clădiri grănicereşti etc.[9]. Când nu erau de serviciu se ocupau de gospodărie, de agricultură şi de creşterea vitelor, de cărăuşii şi comerţ etc. Pe timp de război, grănicerii plecau în campanie "cu ţocu-n poc"(formă alterată a expresiei germane "mit Sack und Pack"), cu sensul de "cu totul", respectiv cu întregul echipament de război, pe această perioadă familiile celor plecaţi pe câmpul de luptă fiind scutite de dările obişnuite. Paza graniţei rămânea în grija rezerviştilor şi a invalizilor, iar economia în cea a femeilor, bătrânilor şi copiilor.

Prevederile de mai sus au fost completate în 12 noiembrie 1766, o dată cu apariţia unui nou "Regulament al graniţei militare" care cu mici modificări a rămas în vigoare până la data desfiinţării regimentelor grănicereşti în 1851. La data apariţiei sale, "Erstes Walachisches Siebenbürger Granz-Infanterie Regiment", care ulterior a primit numărul 16 corespunzător celorlalte regimete grănicereşti ale imperiului, era deja format[10]. Acest Statut, adevărată constituţie pentru teritoriul graniţei militare, tipărit în limba română, a format temelia intituţiilor militare, social-economice, cultural-religioase, juridice şi financiare din această regiune, prevederile fiind obligatorii pentru întreaga populaţie grănicerească.

modifică Legături externe

modifică Bibliografie

modifică Note

  1. ^ David Prodan, Răscoala lui Horea, I, p. 52.
  2. ^ Viaţa bisericească a comunei Racoviţa
  3. ^ Ioan Lupaş, Contribuţiuni documentare la istoria satelor transilvane, Sibiu, 1944, p. 91-92.
  4. ^ Carl Göllner, Regimentele..., p. 53; Virgil Şotropa, Districtul grăniceresc năsăudean, Cluj, 1975, p. 67.
  5. ^ George Bariţ, Materialu pentru istoria Regimentului I granitiariu din Transilvania, în: "Transilvania", XVI, nr. 5-6/1885, p. 36.
  6. ^ Lupaş, Contribuţiuni..., p. 106.
  7. ^ Augustin Bunea, Istoria regimentelor grănicereşti, Blaj, 1941, p.38.
  8. ^ G. Duzinchevici, Date noi relative la istoricul Regimentului I de grăniceri români din Transilvania, în: "Revista arhivelor", LIV, nr.4/1977, p. 24.
  9. ^ Bariţ, Materialu..., în: "Transilvania", XVI, nr.3-4/1885, p. 21.
  10. ^ J. H. Benigni, Statistische Skizze der Siebenbürgischen Militärgrenze, Hermannstadt, 1834, p. X.
no host brak hosta 906 sprawdz strone niezarejestrowana strona