Jakas reklama 

 

en Harta animată a Oceanului planetar, care demonstrează unitatea învelişului de apă a Pământului. Centrul hărţii are coordonatele 85° long. V, 45° lat. S, iar Polul Nord se află în stânga. Ţărmurile oceanice sunt stabilite de Organizaţia Hidrografică Internaţională.
Semnificaţia culorilor:
a) albastru: ocean;
b) negru: rezervoare de apă care nu au legătură cu Oceanul (în imagine Marea Caspică şi Marile Lacuri);
c) alb: uscat
en Oceanele componente şi cele mai cunoscute mări care comunică cu ele

Oceanul planetar reprezintă un înveliş unitar de apă al Pământului. Suprafaţa oceanului planetar este de 361 milioane km², ceea ce constituie ¾ din suprafaţa Globului. Volumul apelor oceanice este de 1370 milioane km³ şi constituie 95 % din volumul hidrosferei. Adâncimea medie a oceanului planetar este de 3790 m, iar cea maximă – de 11516 m (Groapa Marianelor). Dacă apa ar fi repartizată uniform pe suprafaţa terestră, ea ar forma un strat cu grosimea de 2700 m.

Evoluând de la nave cu pânze până la submersibile capabile să se scufunde până la cele mai mari adâncimi, explorarea ştiinţifică a oceanului a permis dezlegarea mai multor enigme legate de oceanul planetar. Astăzi, oamenii de ştiinţă pot descrie marea majoritate a proceselor din ocean, procese de care depinde foarte mult şi clima continentelor.

Numit şi „ocean mondial”, oceanul planetar este compus din cele 5 oceane – Pacific, Atlantic, Indian, Arctic şi Antarctic, împreună cu mările şi golfurile care se leagă prin strâmtori sau direct cu Oceanul.

Oceanul planetar oferă industriei mondiale numeroase resurse, atât biologice cât şi energetice şi conţine o imensă diversitate de minerale marine formate în urma diferitor procese geologice. Diversitatea resurselor în diferite zone ale oceanului planetar este asigurată de proprietăţile fizice (transparenţă, temperatură, culoarea apei etc.) şi chimice (salinitate, gaze dizolvate ş.a.) ale apei.

Cuprins

modifică Părţi componente

modifică Oceanele

Pentru detalii, vezi articolul  Oceanvezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].
Vederi din cosmos ale oceanului planetar

Partea vestică a Pacificului

Partea estică a Pacificului

Oceanul Atlantic

Oceanul Indian

Oceanul Arctic
Golful Bounty, Oceanul Pacific
Harta fizică a Oceanului Pacific

Oceanul Pacific este situat între Asia, Americi, Australia şi Antarctica. El este legat cu Oceanul Arctic prin strâmtoarea Bering, iar cu Oceanul Atlantic prin strâmtoarea Drake. Hotarul cu Oceanul Indian trece pe linia care uneşte peninsula Malacca, insulele Sumatera, Djawa şi ţărmurile de răsărit ale Australiei şi insulei Tasmania. Suprafaţa lui este de 160 milioane km², iar împreună cu mările mărginaşe – 178,7 milioane km², ceea ce constituie ½ din suprafaţa oceanului planetar. Volumul de apă este de 707,1 milioane km².

Adâncimi mari sunt situate în apropierea ţărmurilor muntoase: groapa Chile (8063 m), groapa Kurilelor (10542 m), groapa Japoniei (10347 m), groapa Marianelor (11022 m), groapa Tonga (10882 m). Peste ⅜ din suprafaţă este ocupată de adâncimi mai mari de 4000 m, iar ⅛ – cu adâncimi de peste 5000 m. Relieful fundului Oceanului Pacific este foarte variat. Regiunile adânci alternează cu înălţimi ce trec în lanţuri şi grupuri de insule. Între aceste formaţiuni ale reliefului oceanic se află depresiuni submarine cu adâncimea de 4500 – 6700 m (depresiunile Pacifică Centrală, Pacifică de Nord-Est şi Pacifică de Nord-Vest, Marianelor, Filipinelor, Malaeziei, Pacifică de Sud, Peruană, Chiliană etc.). Din suprafaţa totală a Oceanului Pacific 18,7 milioane km² revin mărilor şi golfurilor.

Harta fizică a Oceanului Atlantic
Oceanul Atlantic

Oceanul Atlantic este situat între Europa, Africa, America şi Antarctica. La sud-vest se uneşte cu Oceanul Pacific prin strâmtoarea Drake, iar la sud-est se contopeşte cu apele Oceanului Indian de la Capul Acelor până în Antarctica (pe meridianul 21°C). În partea de nord, Oceanul Atlantic se uneşte cu Oceanul Arctic. Hotarul dintre aceste două oceane trece pe linia insulelor Norvegiei (Stadt), Islanda, Shetland, Groenlanda. Aici sunt situate praguri submarine cu adâncimea de 200 – 600 m, care separă apele Oceanului Atlantic de apele Oceanului Arctic.

Suprafaţa Oceanului Atlantic este de 83,132 milioane km², iar împreună cu mările – de 91,7 milioane km². Are un volum de apă de 330 milioane km³. Adâncimea medie este de 3602 m, iar cea maximă – de 8742 m (groapa Puerto-Rico). Oceanul Atlantic are forma literei latine „S” sau a unei văi lungi cu ţărmurile aproape paralele.

De-a lungul oceanului, în direcţia meridională, se întinde dorsala Atlantică, care are forma unei catene montane submarine. Dorsala Atlantică desparte relieful submarin în două cuvete longitudinale. În cuveta de vest sunt situate depresiunile Nord-Americană, Braziliană şi Argentiniană, ale căror adâncimi variază între 5500 şi 6995 m, iar în cea de est – depresiunile Europeană-Africană, Guineei, Angolei, Capului şi Africano-Antarctică. La suprafaţă, dorsala Atlantică este învecinată cu o serie de insule: Azore, Madeira, Canare, Sf. Elena, Capul Verde, Trinidad şi altele. Spre deosebire de Oceanul Pacific, ţărmurile Atlanticului sunt joase şi prezintă continuarea unor platforme continentale. O altă particularitate este prezenţa unor văi şi canioane submarine cu lungimi foarte mari. Aceste forme de relief au fost atestate în depresiunea Nord-Atlantică şi depresiunea Braziliană. Ele se întind pe o lungime de 4500 – 6000 km şi au o lăţime de 2 – 9 km.

Harta] fizică a Oceanului Indian
Apus de soare în Oceanul Indian

Oceanul Indian este mai mic, având suprafaţa de 76,2 milioane km², iar volumul de apă – de 284,6 milioane km³. Adâncimea lui medie este 3736 m. La nord, Oceanul Indian este mărginit de ţărmurile sudice ale Asiei, la vest – de continentul Africa. De la Capul Acelor (pe linia meridianului 21°E) până în Antarctica se uneşte cu apele Oceanului Atlantic. La est, Oceanul Indian este delimitat de peninsula Malacca, insulele Sumatera, Djawa, Flores, Australia, iar de la Insula Tasmania (pe meridianul 147°E) până în Antarctica se uneşte cu apele Oceanului Pacific.

Relieful fundului Oceanului Indian este împărţit de dorsala submarină în două bazine: Indian de Vest şi Indian de Est. Bazinul Indian de Vest are un relief complex şi o serie de insule ce ies la suprafaţă: Madagascar, Seychell, Amirante ş. a. În acest bazin se disting mai multe depresiuni: Arabiei, Somaliei, Madagascar, Mozambicului, Crozet, Australo-Antarctică, care au adâncimi cuprinse între 5000 şi 6400 m. Bazinul Indian de Est are un relief mai nivelat şi este delimitat de dorsala Est-Indiană, situată pe linia meridianului 90 °E. În acest bazin se disting următoarele depresiuni: Central-Indiană, Vest-Australiană şi Australiei de Sud. Adâncimea acestor depresiuni variază de la 3000 la 7450 m. Platforma continentală (regiunea de şelf) este dezvoltată în golful Bengal.

Harta fizică a Oceanului Arctic
Topirea gheţii pe Oceanul Arctic[1]

Oceanul Arctic este situat în emisfera boreală şi este delimitat de coastele nordice ale Americii, Asiei şi Europei. Oceanul Arctic face legătură cu Oceanul Pacific prin strâmtoarea Bering, iar cu Oceanul Atlantic – prin Marea Norvegiei şi Marea Groenlandei. În comparaţie cu celelalte oceane, are o suprafaţă mult mai mică: 14,7 milioane km², volumul de apă fiind 16,4 milioane km³. Adâncimea maximă este 5449 m. Relieful fundului Oceanului Arctic este foarte complicat. Platforme vaste continentale trec în depresiuni, despărţite fiind de dorsale submarine.

Între Groenlanda şi insulele Spitzberg se află pragul Nansen, care separă oceanul în bazinul Nord-European şi bazinul Nord-Polar (arctic). În bazinul Nord-Polar se află două dorsale mari (Lomonosov şi Mendeleev), care îl împart în două cuvete marine: Canadiană-Siberiană (cu adâncimea de 4683 m) şi Groenlando-Europeană (cu adâncimea de 5449 m). Între dorsalele Oceanului Arctic sunt situate trei depresiuni: Beaufort, Nansen şi Makarov, ale căror adâncimi variază de la 4683 până la 5449 m Mările şi golfurile sunt situate pe platforma continentală şi fac parte din grupul mărilor mărginaşe, cu excepţia Mării Albe, care poate fi considerată de tip mediteranean. Bazinul Nord-European include Marea Barents, Marea Albă, Marea Norvegiei, Marea Groenlandei.

Harta fizică a Oceanului Antarctic

Pe lângă oceanele binecunoscute, mai există şi Oceanul Antarctic, numit astfel în 2000. El înconjoară continentul Antarctica, limita sa de nord fiind paralela de 60°E.

modifică Mările

Pentru detalii, vezi articolul  Marevezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Mările reprezintă părţi separate ale oceanului planetar, care se deosebesc de suprafeţele oceanice prin anumite proprietăţi fizice şi chimice ale apei (temperatură, salinitate, densitate, dinamica apelor etc.). Mările au legătură cu apele oceanelor prin porţiuni înguste, deseori prin strâmtori puţin adânci, care nu permit un schimb intens cu apa din zonele abisale ale oceanelor. Majoritatea mărilor sunt situate pe platforme continentale fiind înconjurate de insule şi peninsule (Marea Nordului, Marea Kara, Marea Baltică etc.). Există mări în faţă, dar se întâlnesc şi mări adânci (7000 m – Marea Banda). După regimul hidric şi aşezarea geografică mările se clasifică în interioare (continentale), semideschise, deschise şi interinsulare.

Mările interioare sunt înconjurate de uscat şi comunică cu oceanul prin strâmtori:

Mările semiînchise sunt separate de ocean prin insule sau peninsule:

Mările deschise sunt situate la marginea bazinelor oceanice şi au legătură cu apele oceanelor:

Mările interinsulare sunt înconjurate de insule:

După geneză, mările se împart în mări de transgresiune şi mări de ingresiune, iar după regimul termic – în mări calde şi mări reci.

modifică Golfurile

Pentru detalii, vezi articolul  Golfvezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Golfurile sunt părţi ale oceanului (mării) separate de acestea datorită configuraţiei ţărmurilor şi deosebite oarecum de suprafeţele acvatice vecine. Exemple de golfuri sunt:

modifică Strâmtorile

Pentru detalii, vezi articolul  Strâmtoarevezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Strâmtorile reprezintă părţi înguste ale Oceanului care despart continente sau insule (leagă oceane şi mări). Cea mai lungă strâmtoare este considerată strâmtoarea Mozambic (1670 km), iar cea mai lată (900 km) şi mai adâncă (5248 m) – strâmtoarea Drake.

modifică Oscilaţii de nivel

Suprafaţa liberă a apei oceanelor şi mărilor, numită şi suprafaţă de nivel, se schimbă atât în spaţiu cât şi în timp. Asupra schimbării suprafeţei de nivel influenţează temperatura, presiunea atmosferică, vântul, bilanţul de apă, forţele generatoare de maree şi mişcările scoarţei terestre.

Oscilaţiile de nivel, în funcţie de cauzele ce le provoacă, poartă un caracter periodic şi neperiodic. Durata oscilaţiilor de nivel poate să fie scurtă (câteva ore) şi îndelungată (oscilaţii seculare).

Oscilaţiile periodice sunt determinate de mersul anual al temperaturii, presiunii atmosferice, de precipitaţii, scurgeri, de schimbările direcţiei vânturilor şi forţelor generatoare de maree. Oscilaţiile bruşte de nivel pot fi provocate de înaintarea cicloanelor tropicale.

Oscilaţiile seculare de nivel pot fi provocate de schimbarea cantităţii de apă în Ocean (cauze hidrocratice), precum şi a volumului oceanului, în legătură cu procesele ce decurg în interiorul Pământului. Oscilaţiile hidrocratice pot fi condiţionate şi de repartizarea maselor de apă între oceane şi continente. De exemplu, topirea învelişului de gheaţă de pe Antarctica ar putea duce la ridicarea nivelului Oceanului cu cca. 50 m. Formarea unui înveliş de gheaţă pe continente ar avea drept consecinţă scoatarea din circulaţie a unei mari cantităţi de apă. Aceasta ar contribui la coborârea nivelului apei în Ocean.

Mişcările scoarţei terestre ce duc la exondarea fundului Oceanului şi micşorarea adâncimii s-ar solda cu ridicarea nivelului apei. Formarea unei ridicături egale cu dorsala Oceanului Atlantic ar duce la ridicarea nivelului Oceanului cu 42 m.

Scufundarea fundului Oceanului ar provoca coborârea nivelului acestuia.

În urma erodării intensive a uscatului şi acumulării unor mari cantităţi de produse erodate pe fundul oceanului planetar se va produce schimbarea echilibrului izostatic: fundul Oceanului va coborî, iar continentele se vor ridica.

modifică Vârsta depresiunilor

Bazinele oceanice, ca şi continentele, reprezintă părţi componente ale litosferei. Unele depresiuni oceanice (Atlantică şi Indiană) s-au format în urma scufundării unor continente (Nord-Atlantic sau Eria şi Gondwana). Aceste depresiuni sunt relativ tinere. Vârsta celor mai vechi roci colectate de pe fundul acestor depresiuni oceanice este 160 milioane ani. Depresiunile Oceanului Atlantic şi Indian au început să se formeze în perioada jurasică. Cele mai vechi roci colectate de pe fundul Oceanului Pacific au o vârstă de 180 milioane ani, deci depresiunea Oceanului Pacific este mai veche decât a Oceanului Atlantic şi Indian.

modifică Proprietăţi fizice şi chimice ale apei

Cele mai importante proprietăţi fizice şi chimice ale apei marine sunt:

modifică Proprietăţi chimice

modifică Salinitate

Harta salinităţii oceanului planetar[2]

Apa marină reprezintă o soluţie minerală. Ea conţine 96,5 % apă pură şi 3,5 % săruri dizolvate, gaze şi particule în suspensie. În apa marină se găsesc toate elementele chimice cunoscute până în prezent. În cantităţi mai mari au fost constatate elementele clor, sodiu, magneziu, sulf şi în cantităţi mai mici: brom, stronţiu, bor etc. Celelalte elemente chimice se găsesc în cantităţi foarte mici şi alcătuiesc mai puţin de 1 % din conţinutul chimic al apei. În apa marină există şi elemente chimice biogene: azot, fosfor şi alte microelemente necesare întreţinerii vieţii organismelor vii.

Elementele care intră în componenţa sărurilor oceanice şi procentajul lor în apa oceanică

Cantitatea de săruri dizolvată în apele oceanului planetar este de 50 × 1016 t. Ea poate să acopere fundul Oceanului cu un strat de 60 m grosime, suprafaţa uscatului cu un strat de 153 m, iar toată suprafaţa Pământului cu un strat de 45 m grosime. În apa marină prevalează sărurile de sodiu (NaCl, Na2Cl4 – 27,2 g/litru), dându-i apei un gust sărat. Ea mai conţine MgCl2 (3,8 g/litru) şi MgSO4 (1,7 g/litru), ceea ce determină gustul amar al apei. Apele oceanului planetar conţin argint – 0,3 mg/m³ şi aur – 0,008 mg/m³. Cantitatea totală a aurului este 11 miliarde tone, însă concentraţia lui nu este rentabilă pentru extragere.

Salinitatea mediului marin s-a format în decurs de 2,5 – 3 miliarde ani, adică odată cu formarea oceanului planetar. Acumularea sărurilor se datorează degazării topiturilor magmatice din scoarţa terestră în decursul timpului geologic.

Un rol important în formarea salinităţii apelor marine revine apelor fluviale, care transportă de pe continente cantităţi mari de săruri.

Salinitatea medie a oceanului planetar este 35 ‰, variind de la 32 ‰ la 37 ‰. În mări, variaţia salinităţii este foarte mare. În golfurile Mării Baltice salinitatea este 3 – 5 ‰, iar în Marea Roşie – 42 ‰. Această diferenţiere se datorează climei (cantitatea de precipitaţii şi evaporare), curenţilor, aportului de ape continentale.

La Ecuator ea atinge valorile 34,5 – 35,5 ‰, la tropice – 36 – 37 ‰ (din cauza evaporării intense). În regiunile temperate şi nordice salinitatea scade până la 32 ‰.

Variaţia zonală a salinităţii în unele cazuri este influenţată de curenţii maritimi şi apele scurse de pe continente. În partea de nord a Oceanului Atlantic salinitatea creşte (35,5 ‰) datorită curentului cald Gulf-Stream.

La ţărmurile de nord-est ale Americii de Nord salinitatea este redusă (31 – 33 ‰) din cauza curentului rece al Labradorului.

În mările Oceanului Arctic salinitatea este foarte joasă (8 – 10 ‰) din cauza debitului bogat de apă dulce adus de fluviile mari siberiene (Obi, Enisei, Lena).

Salinitatea scăzută a apelor marine, influenţată de apele fluviale, se resimte până la 500 km în largul oceanelor.

În emisfera australă, spre deosebire de cea boreală, salinitatea apelor este mai ridicată. Astfel, Oceanul Atlantic are o salinitate medie de 35,4 ‰, Oceanul Pacific – de 34,9 ‰.

Asupra distribuţiei salinităţii influenţează şi vânturile. De exemplu, în partea de nord şi nord-vest a Oceanului Indian salinitatea apelor este 35,5 -36,5 ‰, iar în partea de est, datorită influenţei musonilor şi precipitaţiilor abundente aduse de ei, salinitatea este mai redusă (33 – 34 ‰).

Salinitatea mărilor depinde de legătura lor cu oceanul planetar, de condiţiile climatice şi de particularităţile regimului hidrologic. Se disting bazine marine cu salinitatea mai mică decât a oceanului planetar, de exemplu:

Aceasta se datorează gradului redus de evaporare în timpul anului şi de aportul apelor dulci continentale.

În unele bazine salinitatea apelor este mai mare decât în ocean, de exemplu:

consecinţă a cantităţii mici de precipitaţii şi gradului ridicat de evaporare.

Salinitatea apelor marine şi oceanice influenţează asupra variaţiei temperaturii, repartiţiei curenţilor oceanici şi asupra dezvoltării vieţii.

Sărurile ce se găsesc în cantitate mare au importanţă economică pentru industrie şi alimentaţie. În regiunile secetoase asigurarea cu apă potabilă se face prin desalinizarea apei de mare.

Anual din apele marine se extrag 6 milioane tone de sare NaCl.

modifică Gaze dizolvate în apă

În apele oceanului sunt dizolvate gaze care provin din atmosferă, din apele aduse din râuri, din descompunerea substanţelor organice, de asemenea din activitatea vulcanilor submarini.

Capacitatea apei marine de dizolvare a gazelor depinde de temperatură, salinitate şi presiune. Ea conţine în stare dizolvată oxigen, bioxid de carbon, hidrogen sulfurat, amoniac, metan ş. a.

modifică Proprietăţi fizice

modifică Temperatură

Apa posedă o căldură specifică mare. Capacitatea ei de a reţine căldura o depăşeşte de 3000 de ori pe cea a aerului. Aproape ⅜ din căldura primită de la Soare este consumată de apa oceanului planetar. Însă nu toată căldura ajunsă la suprafaţa apei este absorbită. O mică parte din ea este emanată în atmosferă, iar o parte mai mare este pierdută în timpul nopţii prin radiaţie.

Între cantitatea de căldură primită şi cea pierdută există un anumit raport, care formează bilanţul caloric al apei.

Apa se mai încălzeşte pe seama căldurii eliminate în timpul condensării vaporilor, proceselor biochimice, de asemenea ca rezultat al absorbţiei undelor lungi iradiate de atmosferă.

O altă sursă de căldură sunt precipitaţiile, apele râurilor, aerul ce vine în contact cu apa oceanului şi curenţii oceanici calzi. Asupra temperaturii apei din straturile inferioare influenţează căldura internă a Pământului.

Oceanul consumă căldură în timpul evaporaţiei, încălzirii aerului, apelor reci ale râurilor şi curenţilor oceanici reci, la topirea gheţii ş. a.

Temperatura apei de la suprafaţă este condiţionată de intensitatea energiei solare, frecvenţa vânturilor, de circulaţia curenţilor, de extinderea oceanelor pe Glob.

Variaţia anuală a temperaturii de la suprafaţa apei depinde de mersul anual al bilanţului de radiaţie, de curenţi şi de vânturile permanente. La latitudinile joase oscilaţiile de temperatură sunt relativ mici – de 1°C, iar cele mari – de 2°C.

Diferenţa între temperaturile maxime şi cele minime anuale formează amplitudinile anuale, ce diferă de la o latitudine la alta.

În emisfera boreală temperaturile cele mai ridicate sunt vara (luna august), iar cele mai scăzute – iarna (luna februarie). În emisfera australă este invers. Atât în emisfera nordică, cât şi în cea sudică amplitudinile anuale cresc de la Ecuator până la latitudinea de 30°. Amplitudinile maxime (10°C) în emisfera boreală se înregistrează la latitudinea de 40° şi sunt mai mari decât în emisfera sudică.

Repartiţia temperaturilor apei la suprafaţa oceanelor poartă un caracter zonal, care însă poate fi tulburat de curenţii oceanici, de vânturile permanente şi de influenţa uscatului.

La latitudini ecuatoriale, temperatura medie anuală la suprafaţa apei este 27 – 28°C. Temperaturile cele mai ridicate la suprafaţa apei (35°C) au fost înregistrate în Golful Persic şi Marea Roşie în luna august, iar 32°C – în apropierea ţărmurilor Americii de Sud şi ale Asiei.

În regiunile tropicale temperatura medie anuală este 27°C, în regiunile temperate – 10,5°C, îar în regiunile polare – -1,7°C, aceasta din urmă fiind considerată cea mai scăzută valoare termică a apelor oceanice.

Cea mai ridicată temperatură medie anuală la suprafaţa apei oceanului (32°C) s-a înregistrat în luna august în Oceanul Pacific, iar cea mai joasă (-1,7°C) – în februarie în Oceanul Arctic.

În Oceanul Pacific temperatura medie anuală este 19°C, în Oceanul Indian – 17°C, iar în Oceanul Atlantic – 16,9°C.

Temperatura medie anuală a apelor oceanului planetar este 17,4°C, fiind mai ridicată în raport cu temperatura medie a aerului. Excepţie fac în această privinţă regiunile tropicale, unde apa are temperatura medie anuală mai scăzută decât cea a aerului.

Căldura de la suprafaţa apei se transmite cu greu straturilor de mai jos. Ea poate fi transmisă prin mişcarea de convecţie precum şi prin agitarea apei de către valuri şi curenţi. De obicei, o dată cu adâncimea, temperatura apei scade. Vara, la latitudinile medii şi mari, mai jos de stratul superior încălzit este situat un strat de apă unde temperatura scade brusc şi care poartă denumirea de termoclin. La agitaţia puternică a apei sau iarna la răcirea ei bruscă acest strat dispare sau coboară mai jos.

De la Ecuator până la latitudinile nordice şi sudice de 50 – 60° stratul termoclin se găseşte la adâncimea de 700 m şi este constant. În acest strat se schimbă densitatea apei, în el se concentrează organismele, se strâng aglomeraţii de peşti.

Schimbarea temperaturii apei pe verticală se atestă până la adâncimea de 800 m, mai jos aceste variaţii sunt mai reduse.

Temperaturile joase la adâncimi mai mari de 2000 m sunt condiţionate de influenţa apelor polare. În regiunile polare apa, răcindu-se până la -1°C şi chiar -2°C, coboară şi se îndreaptă de la poli spre Ecuator. Apele calde se deplasează de la Ecuator spre latitudini mari. Prin aceasta se explică faptul că temperatura apelor la fundul şi suprafaţa Oceanului este diferită.

S-a calculat că ¾ din volumul total al oceanului planetar are o temperatură cuprinsă între 0°C şi 6°C; stratul de apă cu grosimea de la 200 la 100 m are temperatura medie de 3,25°C, iar mai jos ea nu depăşeşte 4 – 5°C.

La latitudini mari, temperatura de la fundul oceanelor este 0°C, iar în zonele temperată şi ecuatorială – 2°C şi 3°C.

În mări, temperatura apei pe verticală se schimbă în funcţie de salinitate, de legătura cu oceanul, aşezarea geografică, adâncime etc.

Temperatura straturilor de apă de la fundul oceanelor şi mărilor poate fi influenţată şi de căldura internă a Pământului. Straturile de apă de pe fundul Mării Roşii au temperatura de 72°C şi salinitatea de 270 ‰. Ele conţin în cantităţi considerabile fier, mangan, aur etc.

modifică Regimul de îngheţ şi dezgheţ al apei

Temperatura de îngheţ a apei depinde de salinitate. Cu cât este mai mare salinitatea, cu atât este mai joasă temperatura de îngheţ al apei. Punctul de îngheţ al apei saline se află sub 0°C (între -1,4 şi -1,7°C). Apa mării îngheaţă şi apoi ajunge la temperatura densităţii maxime.

Fenomenul de îngheţ este caracteristic pentru mările şi oceanele situate la latitudini mari – mările Oceanului Arctic şi cele din jurul Antarcticii. Procesul de îngheţ aici este determinat de temperaturile medii anuale scăzute, de debitul mare al apelor dulci aduse de fluviile nordice în mările arctice şi de cantitatea mare de precipitaţii depuse sub formă de zăpadă.

Formarea gheţii începe odată cu formarea cristalelor dulci, iar în spaţiul dintre ele se întâlneşte saramura ce dă apei un gust sărat.

Densitatea gheţii marine este mai mică decât a celei dulci, fapt ce se explică prin prezenţa unui număr mai mare al bulelor de aer. Gheaţa se scufundă în apă în funcţie de densitatea ei. În mediul marin ea se scufundă în proporţie de 9/10.

Banchize

Stratul de gheaţă format în decursul unui an atinge grosimea de 2 – 2,5 m, iar în Antarctica – de 1 – 1,5 m. Gheaţa nu reuşeşte să se topească în timpul verii şi grosimea ei creşte de la un an la altul, formând întinderi de gheaţă sau banchize.

Grosimea gheţii multianuale atinge 3 – 5 m, în fiorduri – 20 m, iar în locurile de comprimare această dimensiune poate să ajungă la 40 m. La comprimare, gheaţa se fărâmiţează în blocuri care, înclinându-se pe o coastă, formează “torosuri”. Banchizele în derivă au grosimea de 4 – 5 m. Ele se mişcă sub acţiunea vânturilor şi curenţilor, însă viteza lor depinde de grosimea gheţii şi este de 50 de ori mai mică decât a vântului. Gheaţa dulce alcătuieşte 70 – 80 % din gheţurile Oceanului Arctic.

Gheţarii fluviali sunt transportaţi de apele fluviilor primăvara în bazinele marine şi formează îngrămădiri la gura râurilor. Este un fenomen caracteristic, mai ales, pentru bazinele marine din Oceanul Arctic.

Calotele glaciare alunecă de pe uscat în mare şi formează munţi de gheaţă plutitori numiţi aisberguri, care diferă după formă, lungime şi înălţime.

Gheţurile acoperă 15 % din suprafaţa oceanului planetar, ceea ce constituie 55 milioane km², dintre care 38 milioane km² revin emisferei sudice.

Aisbergul – rezervă colosală de apă dulce

Răspândirea gheţarilor în apa mărilor şi oceanelor depinde de condiţiile climatice şi de curenţii maritimi. Limitele lor diferă de la un anotimp la altul şi de la o emisferă la alta.

În emisfera nordică, limita gheţarilor în timpul verii se găseşte la ţărmurile de est ale Groenlandei, nordul insulelor Svalbard şi Franz-Josef, nordul insulei Novaia Zemlea, peninsula Taimâr. Iarna, limita răspândirii gheţarilor coboară mult spre sud şi atinge paralela 50°, iar aisbergurile ajung până la latitudinea de 40°.

În emisfera sudică, gheţarii ajung în timpul verii în Oceanul Pacific şi cel Indian până la latitudinea de 50 – 60°, iar în Oceanul Atlantic până la latitudinea de 50°. Aisbergurile care ating paralela de 30 – 40° au înălţimea de 100 m şi lungimea de 1000 m.

În timpul iernii, îngheaţă şi apele unor bazine marine din zona temperată: Marea Baltică, Marea Azov, partea de nord-est a Mării Negre; în Oceanul Pacific – mările Ohotsk, Bering.

Învelişul de gheaţă are o mare importanţă pentru clima Terrei şi viaţa din oceanul planetar. Gheaţa prezintă rezerve colosale de apă dulce.

modifică Densitatea apei

Fiind dependentă de temperatură şi salinitate, densitatea apelor marine este mai mare decât a apelor dulci şi creşte o dată cu salinitatea. Apa de mare are densitatea maximă la -3°C.

La creşterea densităţii straturilor de apă contribuie răcirea apei, evaporarea şi formarea gheţii. Încălzirea, amestecul apei sărate cu cea dulce, topirea zăpezii duc la scăderea densităţii.

Densitatea apei creşte de la Ecuator spre regiunile polare, fiind maximă iarna în partea de nord a Oceanului Atlantic (1027,5 kg/m³), în Marea Barents (1027,2 kg/m³). O densitate mare au apele mărilor Mediterană (1027,6 kg/m³) şi Roşie (1028 kg/m³), de asemenea apele din jurul continentului Antarctica (1027,5 kg/m³).

O densitate mai mică au apele mărilor Neagră, Azov, Caspică, Baltică (1004 – 1010 kg/m³).

Densitatea apelor la suprafaţa oceanului planetar variază de la 996 la 1008,3 kg/m³, crescând o dată cu adâncimea.

modifică Presiune

Pe 1 cm² de suprafaţă a oceanului planetar atmosfera exercită o forţă egală cu 1 kg (o atmosferă). Aceeaşi presiune o exercită coloana de apă cu înălţimea de 10,06 m. Cu alte cuvinte, la fiecare zece m adâncime presiunea se măreşte cu o atmosferă. Toate procesele ce au loc la adâncime decurg în condiţiile unei presiuni ridicate. Aceasta nu împiedică dezvoltarea lumii organice la adâncimi mari.

modifică Transparenţa apei

Discuri Secchi[3]

Transparenţa apelor marine este un indicator care depinde de gradul de dispersie şi de absorbţie al razelor de lumină. Din cauza microorganismelor şi particulelor în suspensie, apele marine au o transparenţă mică. Din razele de lumină ce cad pe suprafaţa apei, o parte se reflectă în atmosferă, iar alta pătrunde în apă răspândindu-se în toate direcţiile şi transformându-se în radiaţie difuză. În acest mod sunt luminate straturile de apă în care nu pătrunde radiaţia directă. Radiaţia razelor albastre pătrunde până la adâncimea de 220 m. Transparenţa diferă de la o regiune la alta şi de la un anotimp la altul. În Marea Mediterană şi Marea Roşie ea ajunge până la 60 m, iar în Marea Barents şi Marea Kara nu atinge 10 – 12 m. Transparenţa mică în mările polare şi regiunile temperate este legată de zooplanctonul şi fitoplanctonul bogat. Transparenţa maximă a fost constatată în Marea Sargasselor (66,5 m). În straturile de apă situate mai jos de 400 – 500 m lumina nu pătrunde şi domneşte întunericul veşnic. Transparenţa apei primăvara în Oceanul Pacific este 59 m, în Oceanul Indian – 40 – 50 m, în Oceanul Arctic – 40 m. Transparenţa se măsoară cu discul Secchi.

modifică Culoarea apei

Stratul pur de apă al oceanului, care absoarbe şi difuzează lumina, are o culoare albastră. Aceasta este considerată culoarea „deşertului oceanic”. Culoarea verzuie a apei este determinată de prezenţa particulelor în suspensie şi a planctonului. Din cauza conţinutului de substanţe în stare de suspensie apa poate avea o culoare gălbuie, uneori cafenie. Culoarea verzuie a apei mărilor din regiunile polare şi temperate este cauzată de dezvoltarea abundentă a algelor din clasa Diatomeelor.

modifică Dinamica apei

Apa mărilor şi oceanelor se află într-o continuă mişcare, cauzată atât de forţe interne cât şi externe (vânt, forţa de atracţie a lunii, Soarelui, cutremure etc.).

Se disting mişcări ondulatorii (hula şi valurile), mişcări ritmice (mareele) şi mişcări de translaţie marină (curenţii).

modifică Mişcări ondulatorii

Se manifestă la suprafaţa apei, fără deplasarea maselor de apă pe orizontală. Ele sunt provocate de valuri, care, în majoritatea cazurilor, îşi datorează apariţia vânturilor, dar şi cutremurelor. În ultimul caz are loc amestecarea apei de la adâncime spre suprafaţă. Ca urmare a valurilor provocate de vânturi straturile de apă se amestecă până la adâncimea de 50 m.

În funcţie de cauzele ce le provoacă, valurile se clasifică în valuri de origine eoliană, seismică şi valuri rezultate din acţiunea altor factori.

modifică Valuri eoliene

Acestea sunt provocate de vânturi şi se clasifică în valuri de larg şi litorale.

Valurile din largul oceanelor ce se manifestă sub formă paralelă sunt numite hule. Dacă intensitatea vântului creşte, valurile capătă o formă dezordonată, cu creste spumoase, şi devin valuri de furtună. Când direcţia vântului se schimbă, crestele valurilor se sparg, suprafaţa apei devine albăstrie şi valurile capătă denumirea de berbeci.

Elementele unui val[4]

În zona temperată, între 35 şi 40° lat. nordică şi sudică, suflă vânturi de vest care dau naştere unor hule ce se propagă pe mari distanţe.

În Oceanul Indian un rol important în formarea hulei îl prezintă vânturile musonice. Hule enorme produc şi cicloane tropicale. Cele mai mari valuri de larg au fost observate în partea nordică a Oceanului Pacific, unde înălţimea lor a atins 18 m, iar lungimea maximă – 400 m. În Oceanul Indian au fost înregistrate valuri cu înălţimea de 10 – 11 m, iar în Oceanul Atlantic de 9 – 10 m. Înălţimea valurilor obişnuite, provocate de furtuni, nu depăşeşte 8 m, iar lungimea lor atinge 150 m. S-a constatat că 66 % din suprafaţa oceanelor este cuprinsă de valuri cu înălţimea de la 0,6 la 2 m, iar 26 % de valuri cu înălţimea de 2 – 6 m şi numai 8 % constituie valurile cu înălţimea mai mare de 6 m.

Există mări (Marea Nordului) unde înălţimea valurilor în timpul furtunilor atinge 2 – 4 m şi se manifestă pe suprafeţe întinse. Efectul lor poate deveni catastrofal. Dacă furtunile durează mai mult de 24 de ore, apele de la suprafaţă se amestecă cu cele de la fund şi sunt simţite până la adâncimi de 40 – 80 m. Ajungând la ţărm, ele provoacă grave inundaţii.

Valurile din zona litorală se manifestă diferit, în funcţie de ţărmul pe care îl întâlnesc în cale. Dacă ţărmul este abrupt, valurile se izbesc de el, îl rod până inclusiv la prăbuşirea lui. În cele din urmă, ţărmul se transformă într-o platformă litorală. Forţa cu care acţionează valurile asupra ţărmurilor este foarte mare şi poate să atingă, în timpul furtunilor, zeci de tone pe m².

În regiunile joase ale ţărmului valurile se răstoarnă şi se extind pe plajă sub formă de apă spumoasă, fiind dispuse în şiruri paralele.

modifică Valuri de origine seismică

Evoluţia valurilor tsunami în benzi desenate.
De sus în jos:
1. Situaţie normală;
2. Direcţia undelor tsunami în caz de:
a) ridicare a fundului oceanului;
b) coborâre a fundului oceanului;
3. Propagarea undelor tsunami;
4. Ciocnirea de coastă.
Pentru detalii, vezi articolul  Tsunamivezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Propagarea undelor tsunami. Se observă că viteza lor de propagare scade când se apropie de mal şi creşte când se depărtează de el.

Ţările afectate de valurile tsunami din Oceanul Indian în anul 2004.

Tsunami (japoneză: tsu – port, nami – val) sunt provocate de erupţiile vulcanice şi cutremurele de pământ. Ele se mişcă de la hipocentru spre suprafaţă, apoi se răspândesc în masa de apă a oceanului atingând înălţimea de 25 – 40 m. Valurile tsunami se observă mai mult în regiunea „cercului de foc” a Pacificului. Ele au o mare putere de distrugere inundând sau măturând din cale aşezările omeneşti din zona litorală.

modifică Mişcări ritmice

modifică Mareele

Pentru detalii, vezi articolul  Mareevezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Fenomenul de ridicare şi de coborâre a nivelului apelor în regiunea ţărmului condiţionat de forţa de atracţie dintre Pământ, Lună, Soare şi rotaţia Pământului poartă denumirea de maree. În largul oceanelor, mareele se manifestă prin mişcarea apei pe verticală, iar în regiunea ţărmului apa se mişcă şi pe orizontală.

Fenomenul de înaintare a apelor poartă denumirea de flux, iar cel de retragere – de reflux.

Perioada de la începutul fluxului şi până la retragerea lui poartă denumirea de perioada fluxului sau ora portului.

În timpul fluxului valurile pot atinge înălţimea de 3 – 4 m, rareori 15 – 20 m (în strâmtori şi golfuri). S-a constatat că în decursul a 24 de ore au loc două fluxuri şi două refluxuri. Totodată, s-a observat că un flux maxim şi un reflux minim au loc o dată la 14 zile.

Valurile fluxului – desen schematic[4]

Valurile mareice înaintează pe distanţe mari în golfuri şi albia râurilor. În Dvina de Nord aceste valuri pătrund pe o distanţă de 120 km; în râul Garonne – de 161 km, în râul Amazon – de 870 km şi pot să ajungă până în cursul mediu al râurilor, provocând inundaţii. Înălţimea şi viteza de răspândire a acestor valuri depind de pantă şi de lăţimea albiei, de debitul apei etc.

Cel mai mare efect îl au mareele în zona ţărmului, golfurilor şi estuarelor. Drept rezultat al fluxului malurile sunt erodate, gurile râurilor şi golfurile sunt lărgite şi adâncite. Aceasta favorizează intensificarea navigaţiei maritime de mare tonaj, permite construcţia porturilor fluviale în interiorul continentelor (Hamburg, Londra, Rotterdam etc.).

Încă din timpurile vechi energia mareelor era folosită în scopuri practice. La gurile râurilor (în estuare) erau construite mori ce utilizau energia fluxului şi refluxului. Mai târziu, a început să se folosească energia mareelor şi la centralele electrice.

modifică Mişcări de translaţie marină

modifică Curenţii maritimi

Pentru detalii, vezi articolul  Curent marinvezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].
Repartiţia curenţilor maritimi pe Glob (hartă din anul 1943)

Sub acţiunea forţelor externe se produce translaţia unor mase mari de apă dintr-o regiune a oceanului planetar în alta, numite curenţi maritimi.

Curenţii oceanici diferă unul de altul prin formă, direcţie, temperatura apei, lăţime etc. Formarea curenţilor este condiţionată de vânturile constante şi periodice, de forţele gravitaţionale, mareice, de diferenţa de nivel dintre nivelul mărilor şi oceanelor.

După geneză se deosebesc curenţi de derivă şi curenţi de scurgere. Curenţii de derivă iau naştere în straturile de suprafaţă (100 – 200 m grosime) ale apelor din mări şi oceane sub acţiunea vânturilor de lungă durată. Aceşti curenţi, datorită rotaţiei Pământului, se abat la suprafaţa mării spre dreapta în emisfera boreală şi spre stânga în cea australă. Unghiul de abatere creşte o dată cu adâncimea. La adâncimea de 200 m direcţia curenţilor devine opusă direcţiei lui de la suprafaţă. Curenţii de scurgere sunt cauzaţi de repartiţia neuniformă a temperaturii, salinităţii şi densităţii apei, datorită precipitaţiilor abundente şi scurgerilor bogate de apă de pe uscat. Dacă predomină influenţa apelor continentale, aceşti curenţi se numesc de debit.

Repartiţia curenţilor maritimi pe Glob şi clasificarea lor în curenţi calzi şi reci[4]

După temperatura apei curenţii maritimi se împart în calzi, reci şi neutri. Sunt consideraţi calzi acei curenţi a căror apă este mai caldă decât cea din regiunea din care ei vin. De obicei, ei îşi au începutul la Ecuator şi îşi duc apele spre poli. Curenţii reci îşi duc apele de la poli spre Ecuator. Curenţii maritimi neutri au temperatura egală cu cea a apelor în care vin şi direcţia şuvoaielor de apă latitudinală.

Viteza şi direcţia curenţilor diferă de la o regiune la alta. Cea mai mare viteză o au curenţii provocaţi de undele mareice (3 – 8 m/s). În regiunile ecuatoriale, sub influenţa alizeelor se formează doi curenţi mari de derivă, care curg pe direcţia est-vest. Ajungând la ţărmurile vestice, braţele acestor curenţi se îndreaptă spre nord şi spre sud pe o direcţie paralelă cu ţărmurile. Datorită mişcării de rotaţie a Pământului, Curentul Ecuatorial de Nord deviază spre dreapta, iar Curentul Ecuatorial de Sud – spre stânga. Aceşti curenţi apar sub forma unor inele mari de apă caldă care influenţează climatul ţărmurilor continentale, temperatura, salinitatea şi viaţa din apa mărilor.

Pentru Oceanul Pacific sunt caracteristici curenţi care diferă unul de altul după temperatură, direcţie, viteză şi salinitatea apei. În zona ecuatorială oceanul este traversat de Curentul Ecuatorial de Nord şi Curentul Ecuatorial de Sud.

Curentul Ecuatorial de Nord se formează în timpul verii în apropiere de coastele Americii Centrale (Golful Panama) sub influenţa alizeelor. Apele acestui curent se deplasează pe direcţia est-vest, au temperatura între 25 şi 27°C, salinitatea 35‰, iar viteza lor variază de la 0,25 până la 1 m/s. În apropierea insulelor Filipine acest curent contribuie la formarea Curentului Kuro-Shivo, care are temperatura apei 28°C, viteza 1,8 m/s, salinitatea 35‰. O ramură a acestui curent pătrunde în mările Galbenă şi Japoniei şi poartă denumirea de curentul Tsushima. El atinge coastele de vest ale Japoniei.

Un alt braţ al curentului Kuro-Shivo aduce precipitaţii pe ţărmurile de sud-est ale Japoniei şi se îndreaptă spre răsărit sub numele de Curentul Californiei şi Curentul Alaska. Primul curge de la nord spre sud de-a lungul coastelor Americii de Nord. Apele lui sunt reci. Curentul Alaska ajunge până în Golful Alaska, iar o ramură pătrunde în Marea Bering.

În regiunea nord-estică a ţărmurilor asiatice se formează doi curenţi reci cu direcţie nord-sud: Curentul Kamceatka şi Curentul Oyo-Shivo.

În apropierea insulelor Galapagos se formează Curentul Ecuatorial de Sud, care traversează Oceanul Pacific, până la meridianul 142°. Apele lui sunt reci datorită alimentării din apele reci ale Curentului Peruan, care se deplasează spre nord de-a lungul ţărmurilor Americii de Sud. O ramură a curentului Ecuatorial de Sud ajunge până la coastele Australiei de Est şi se numeşte Curentul Australiei de Est. Are temperatura apei de 25°C şi se extinde pe o lăţime de 100-200 km, ajungând la ţărmurile Tasmaniei şi Noii Zeelande.

În Oceanul Atlantic există Curenţii Ecuatorial de Nord şi de Sud, care traversează oceanul de la est la vest. Curentul Ecuatorial de Nord formează ramurile: Curentul Antilelor, Curentul Guyanei, Curentul Caraibilor. Alt braţ este Curentul Floridei, care se uneşte cu Curentul Antilelor şi formează Curentul Golfului (Gulf Stream). Acest curent curge paralel cu ţărmurile Americii şi are o lăţime de 500 km, se simte până la adâncimea de 1000 m; debitul său este de 36 – 96 mii m³/s, iar temperatura apelor variază până la 24 – 26°C, salinitatea fiind de 36‰.

Curentul Golfului cu ramurile sale şi curenţii din apropiere

O ramură de apă caldă a Curentului Atlanticului de Nord o formează Curentul Irminger ce înaintează spre insula Islanda şi spre Groenlanda. Din Marea Baffin spre sud se îndreaptă un curent rece, numit Curentul Labradorului.

Curentul Ecuatorial de Sud se formează sub influenţa alizeelor. La coastele de est ale Americii de Sud el se împarte în două ramuri: cea de nord – Curentul Guyanei ce se îndreaptă spre Marea Caraibilor, iar ramura de sud formează Curentul Braziliei care se uneşte cu curentul rece Falkland.

Curenţii din Oceanul Indian se caracterizează prin unele particularităţi specifice, ce îi deosebesc de cei ai Oceanului Atlantic şi Pacific.

Datorită alizeelor, vara în Oceanul Indian se formează un curent puternic – Curentul Ecuatorial de Sud, care are direcţia est-vest şi traversează Oceanul Indian. El formează spre vest trei ramuri: Curentul de Vară a Somaliei, Curentul Mozambicului şi Curentul Madagascarului. La sud de Madagascar, curenţii Mozambicului şi Madagascarului se unesc şi formează un curent puternic cu viteza de 2,2 m/s – Curentul Acelor, care ajunge până la sudul Africii.

O ramură a Curentului Ecuatorial de Sud o formează Curentul Rece al Australiei de Vest, generat de vânturile de vest. În partea de nord a Oceanului Indian, în timpul iernii se formează Curentul Musonic de Iarnă ce se deplasează de la est spre vest şi produce în golfuri mişcări turbionare ale apei.

În Oceanul Arctic se formează curenţii de debit din apele aduse de fluviile mari siberiene. Un rol important în formarea curenţilor aparţine vânturilor. Ele contribuie la formarea în partea de nord a Europei a Curentului Rece al Groenlandei Orientale.

modifică Importanţa curenţilor

Curenţii oceanici exercită o influenţă mare asupra climatului continental, asupra salinităţii, temperaturii şi vieţii din apele oceanice. Apele calde ale Curentului Golfului determină climatul Europei de Vest şi de Nord resimţindu-se până la latitudinea oraşului Murmansk. Temperatura medie anuală în acest loc variază între 0 şi 10°C, în timp ce la aceeaşi latitudine pe ţărmurile de nord-est ale Americii de Nord temperatura anuală se situează între -10 şi 0°C. Porturile Norvegiei sunt libere de gheţuri pe parcursul întregului an.

Curenţii influenţează repartiţia precipitaţiilor pe continent. Teritoriile scăldate de curenţi calzi au un climat mai umed, iar cele scăldate de curenţii reci au o climă uscată şi rece.

Curenţii au un rol important în distribuirea salinităţii, temperaturii şi organismelor în apele oceanice. Curenţii calzi au o salinitate a apelor mai mare (34 – 37‰) în comparaţie cu curenţii reci (32 – 34 ‰).

Curenţii contribuie la transportarea planctonului la distanţe mari. Aceasta duce la migraţia multor grupe de organisme (mai ales a peştilor) din zona pelagică.

În regiunile de contact ale curenţilor calzi şi reci se formează numeroase turbioane (curenţi ascendenţi), care duc la ridicarea apelor de adâncime bogate în săruri şi dioxid de carbon spre suprafaţă. Aceasta favorizează dezvoltarea planctonului şi, prin urmare, a ihtiofaunei. Regiunile în cauză reprezintă locuri importante pentru pescuit.

modifică Explorare