Compania a VII-a făcea parte din Regimentul I de Graniţă de la Orlat în cadrul Graniţei Militare din Transilvania (în germană Siebenbürgische Militärgrenze), instituită în anul 1764 de autorităţile imperiale drept cordon sanitaire la frontiera sudică a Principatului Transilvania.
Sediul companiei a fost în satul Racoviţa, sat militarizat în întregime.
Cuprins |
modifică Înfiinţarea companiei
Potrivit proiectului de înfiinţare a regimentelor grănicereşti, pentru formarea cordonului militar s-au ales localităţi situate cât mai aproape de graniţa ţării. De pe teritoriul fostului Scaun al Tălmaciului a fost propus iniţial pentru militarizare satul Sebeşu de Sus. Justificând faţă de autorităţile superioare că procedându-se în acest fel va fi lipsit de mâna de lucru necesară construirii şi întreţinerii "Viei Caroline" din trecătoarea Turnu Roşu, care absorbea o forţă de muncă apreciată la peste o mie de persoane, din care o bună parte o asigurau sebeşenii, Magistratul sibian a reuşit să influenţeze organele de resort să aplice măsura respectivă satului vecin Racoviţa, care urma să facă legătura între zona vestică a graniţei militare şi cea estică, din cuprinsul Districtului Făgăraşului[1].
Hotărârea definitivă s-a luat în 24 februarie 1765[2], ţinându-se cont şi de considerentul că Racoviţa în cea mai mare parte constituia proprietatea Magistratului sibian(în stânga râului ce împarte Racoviţa în două, "partea scăunală") şi doar o mică parte a sa sta sub jurisdicţia organelor comitatense(în dreapta râului, "partea iobăgită). Ca urmare s-a trecut la întocmirea unor conscripţii amănunţite pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor pe care urma să le plătească autorităţile militare proprietarilor satului.
Pentru "partea scăunală" a satului s-au întocmit două conscripţii:
- Prima începând din 11 iulie 1765 şi încheiată la 24 martie 1766 având ca şi conscriptori pe Gabriel Szuk şi Andreas Vereas[3].
- A doua efectuată în perioada martie-aprilie 1766, având conscriptorii Hanibal de Crucati, Michael Roth, Antonius Biro şi Paul Toth[4].
Pentru "partea iobăgită", conscripţia a fost întocmită în toamna anului 1765 de către Paul Szkorei şi Andreas Pakothy, secretari şi notari ai Cancelariei regeşti provinciale din Transilvania[5]. Paralel cu întocmirea conscripţiilor din 1765, şi-a desfăşurat activitatea şi comisia de recrutare, astfel încât la 30 octombrie 1765 "miliţia grănicerească" era deja aşezată în sat[5].
Potrivit acestor conscripţii, în sat locuiau un număr de 233 familii, deci doar cu 15 familii mai puţin decât era necesar pentru a se înfiinţa o companie doar dintre racoviceni. Această diferenţă, autorităţile militare apreciau că o vor acoperi prin dislocări de populaţie, noii veniţi urmând să fie aşezaţi pe sesiile pustii(libere), existente aici[6].
Printr-o recipisă trimisă de către guvernatorul Samuel Brukenthal împărătesei Maria Terezia în data de 24 octombrie 1768, acesta explică problemele ridicate de înfiinţarea miliţiei grănicereşti:
„...Am văzut de la început greutăţile dislocării locuitorilor români din satele unde urmau să vină grănicerii, întâi pentru că cei ce trebuiau să fie dislocaţi erau numeroşi, în al doilea rând, pentru că se desfăceau cu greu de satul lor dar, mai ales, pentru că şi mai greu s-ar putea afla terenuri(loturi noi) pentru cei "scoşi". Ne-am sfătuit şi am aprobat ca să li se dea, sub formă de subvenţie, pe trei ani, un ajutor cât de modest, dar am văzut că foarte puţini au fost cei pe care i-am putut adăposti, mulţi rătăcesc din sat în sat, trebuind să trăiască în mizerie, prin păduri şi locuri ascunse.
Puţini sunt cei plecaţi la locurile unde le-am putut asigura ceva; nu puţini sunt cei rămaşi pe loc. Majoritatea sunt de o închipuire bolnavă, atunci când avem de-aface numai cu oameni "liberi" sau numai cu alţi dependenţi, aici, pe "pământul crăiesc". Multe familii din Veştem au fugit în pădurile Sadului, fie ale Şelimbărului, după ce "sălaşele" din pădurile Bradului şi Tălmaciului le-au fost arse. Alţii au rămas acasă, între grăniceri, servindu-i ca inchilini, la orice slujbe, numai să poată rămâne lângă mormintele părinţilor. Toţi care m-au vizitat erau întristaţi, mirându-se de rapida schimbare care i-a adus la mizerie. Mulţi dintre ei trăiau din lucru cu ziua, din munci manuale, unii făceau cărăuşie ocazională de cucuruz(porumb) şi de lemne pe piaţă, în schimb, unii dintre cei bolnavi au ajuns să-şi vândă şi vitele din bătătură, ca s-o mai poată duce un timp...
Singura cale salvatoare pentru cei dislocaţi ar fi fost răscumpărarea, dar cu ce? N-am aflat înţelegere nici la nobili nici la Magistrat. Credeam că dacă voi putea încetăţeni atâţia câţi au fugit, problema se va rezolva...
Cei din Veştem şi Racoviţa urmau să fie repartizaţi la Săcădate, dar orice încercare a rămas fără efect. Cei 50 - 60 de veştemeni au spus că nu pleacă de acasă şi, mai ales, dacă merg, o fac numai toţi împreună! Eu am făcut mai multe propuneri, cerând să aleagă. Mi-au spus că mai bine aleg emigrarea în Valahia!
Văzând că nici cu buna şi nici cu ameninţarea nu merge, le-am cerut măcar să nu se opună grănicerizării şi până la urmă i-am împărţit pe grupe, în diferite sate, trimiţând, cu vorbe bune, să-i adune de prin păduri în satele respective, obligând pe conducătorii acestora să-i aibe în grijă, înlesnindu-le în toate chipurile, hrana. Aşa, cu toate că la început va merge greu, fantoma fricii le va dispare şi s-or obişnui.[7]”
Din bogata literatură de specialitate care a fost publicată de-a lungul timpului, rezultă că racovicenii la fel ca şi toată populaţia de-a lungul graniţei militare, nu s-a înrolat de bună voie în miliţia de graniţă, asupra lor exercitându-se presiuni brutale, pe diferite căi. Cum în intenţia autorităţilor militare Racoviţa urma să devină o localitate militarizată în întregime, ceea ce s-a realizat în final, locuitorii care nu au dorit să devină grăniceri au fost expulzaţi, prilej cu care în sat au mai rămas doar câteva familii bâştinaşe. Ca urmare, satul a fost populat cu familii strămutate de pe întreg cuprinsul Transilvaniei, din locuri "unde jugul iobăgiei a fostu, poate, mai aspru decâtu celu militariu"[8]. Majoritatea dintre acestea au venit din Ţara Oltului, membrii lor având statutul de "boieri"', fapt care i-a determinat, încă de la începutul exercitării misiunii lor, să refuze prestarea de corvezi militare[9]. Deoarece noii veniţi se pare că au fost înmatriculaţi nu după numele lor de familie ci după localitatea de baştină, onomastica vremii, ba chiar şi cea de la începutul secolului al XXI-lea, poate să ajute la stabilirea fără echivoc care a fost aceasta. Astfel numele de Arpăşan trimite la Arpaş; Buciumean la Bucium; Comănean la Comăna; Fogoroş la Făgăraş; Mărginean la Mărgineni; Porumbăcean la Porumbac; Părăian la Părău; Răcean la Recea; Scorean la Scoreiu; Ucean la Ucea; Vădean la Vad etc.
O dată cu ei sau pe parcursul anilor, în Racoviţa s-au stabilit familiile: Borţan din Boarta; Buian din Buia; Crişan de pe Crişuri; Gusan din Gusu; Limbăşan din Ilimbav; Măierean din Măierii Sibiului( sau din Maiorul Năsăudului); Mureşan de pe Mureş sau chiar din Maramureş; Orlăţan din Orlat; Sălăgean din Sălaj; Spătăcean din Spătac etc. De asemenea, sunt atestate documentar strămutarea la Racoviţa în această perioadă a unor familii din Curciu[10], din Săcădate[11] etc.
Toţi aceşti viitori grăniceri, au fost împroprietăriţi fie pe sesiile şi gospodăriile celor fugiţi sau expulzaţi numite "sesii de porţie"[12], fie pe sesii noi. După tradiţia orală, băştinaşii care au luat arma, fiind împroprietăriţi şi pe terenurile din lunca Oltului care au aparţinut până atunci saşilor din Bradu, mergeau de acum la lucru câmpului cu puşca atârnată la gât sau chiar încinsă la şold, ca însemn al unor oameni "liberi " ce erau de acum, practică întâlnită şi consemnată ca atare şi pe teritoriul Regimentului grăniceresc de la Năsăud[13].
modifică Comandanţi
În anii săi de existenţă, Compania a VII-a a avut la comanda ei numeroşi ofiţeri, majoritatea au fost însă străini. Lista ce urmează[14] este perfectibilă cu precizarea că anii indicaţi sunt cei în care ei au semnat acte care le atestă calitatea de comandant:
- Căpitan Graf von Dietrichstein (1765 - ?), venit aici de la Regimentul II grăniceresc român de la Năsăud, la a cărui înfiinţare a participat[15].
- Căpitan Karl von Kettner (1774 - 1786). O caracterizare a sa din anul 1777 ni-l prezintă drept "silitor în cele militare cât şi în cele economice, dar om cam stricat"[16].
- Căpitan Iohan Caballini - Ehrenburg (1789 - ?), ofiţer foarte capabil, care mai apoi a fost comandant al Regimentului orlăţean.[17].
- Căpitan - locotenent Frantz Iosef von Grätze (1796 - 1800), sub comanda căruia se pare ca au luptat grănicerii racoviceni împotriva lui Napoleon[18].
- Căpitan Georg Rehland (1800 - 1811).
- Căpitan Simion Kossovatz (1817 - 1822).
- Căpitan Paul Cornelli (1822 - 1828), decedat în sat la data de 14 aprilie 1828.
- Căpitan - locotenent Carl Asselt von Liebler (1828).
- Căpitan - locotenent Mihai Tulbaş (1829- 1832). A fost primul ofiţer român care a comandat compania respectivă.[19] Cu gradul de maior, a făcut parte din deputăţia trimisă de către Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3/15 mai 1848, la Curtea de la Viena[20].
- Căpitan - locotenent Carl Grätze (1833).
- Căpitan - locotenent Ştefan Horvath (1835 - 1838).
- Căpitan Brandhuber (1841).
- Căpitan Carl Tritschler (1842).
- Căpitan - locotenent Wilhelm Arz (1842 - 1844)[21].
- Căpitan Stanislau Philipovich (1844 - 1848), ultimul comandant străin al companiei. Se pare că era bine integrat în viaţa satului, deoarece îl întâlnim cununând frecvent perechi de grăniceri şi botezându-le copii acestora[22].
- Căpitan David Urs (1848 - 1849). Adjunct al căpitanului Philipovich înca din 1846, în anii revoluţiei se pare că a fost comandantul "plin" al companiei, funcţie în care s-a dovedit un exemplu tipic de ofiţer român, patriot înflăcărat, care şi-a pus întreaga sa capacitate în slujba naţiunii şi a poporului din rândurile căruia s-a ridicat. El este colonelul David Urs de Mărgineni de mai târziu, primul ofiţer român din armata austriacă, decorat cu Ordinul "Maria Tereza" şi înnobilat ca atare[23].
- Sublocotenentul Vasile Stanciu (1849 - 1850). Originar din Viştea de Jos, el a făcut parte din rândurile Regimentului nr. 46, continuatorul Regimentului orlăţean, până în anul 1859 când a fost pensionat cu gradul de căpitan-locotenent.
- Locotenent - major Ioan Poplăcean (1850 - 1851), originar din Orlat, ultimul comandant al companiei, care a şi semnat documentele de desfiinţare a ei.
modifică Organizare
modifică Compania a VII-a în documentele vremii
Cu toate înlesnirile acordate, grănicerii s-au acomodat cu greu statutului militar. Silniciile menţionate mai sus la care se adăuga purtarea brutală a primilor ofiţeri, aduşi din alte părţi ale împarăţiei şi necunoscători ai limbii şi obiceiurilor poporului[24] precum şi cele religioase[25], au generat în curând conflicte violente între autorităţile militare şi grăniceri, soldate în primul rând cu numeroase dezertări. Ca o consecinţă directă a acestora, în 1766 numărul granicerilor companiei a scăzut la 68[26], ceea ce a determinat autorităţile să arondeze la companie pentru întregirea efectivelor şi localităţile Porumbacu de Sus, Porumbacu de Jos şi Scoreiul, acesta din urmă aparţinuse de Compania a VIII-a care la acea vreme, avea sediul la Drăguş, situaţie care a dăinuit până la desfiinţarea regimentelor grănicereşti[27]. "Infuzia" respectivă a dus la creşterea efectivului companiei la 181 grăniceri înarmaţi şi 20 neînarmaţi, în fruntea cărora se afla un căpitan şi un sublocotenent[28].
O statistică din toamna anului 1766, consemnează în Racoviţa că la dispoziţia celor 171 de grăniceri, care aveau 151 de copii în vârstă de până la 16 ani, stăteau 179 de case locuite şi 21 case pustii, ei având în posesie o suprafaţă arabilă de 2000 câble şi fâneţe pentru 1200 care de fân[29]. Spre sfârşitul anului 1766, numărul grănicerilor companiei a crescut simţitor, 201 dintre aceştia fiind localnici şi doar 78 din satele aparţinătoare[30]. De altfel, fluctuaţii mari în efectivul companiei s-au înregistrat şi în următorii ani, ea fiind cotată ca subunitatea "cea mai pucinu numerosa" din întregul regiment, în anii 1774-1775 având lipsă de 41 soldaţi[31].
modifică Legături externe
modifică Vezi şi
modifică Note
- ^ R.Kurtschera, Istoria..., passim. De menţionat că şi racovicenii contribuiau la întreţinerea "Viei Caroline". Vezi în Arhivele Statului Sibiu(A.S.S.), Fond B., L1-5, 314, p.41.
- ^ A.S.S., Fond B., L1-5, 374, p.363; G.Bariţ, Materialu..., XV, nr.23-24/1884, p.177; I.A.Gierend, Notitiae Castellanatus Tholmach, Cibinii, 1852, p.20.
- ^ A.S.S., Fond U.C.F., Conscripţia din 1765, cota 42.
- ^ A.S.S., Fond U.C.P., Conscripţia din 1766, cota 50.
- ^ a b Arhiva familiei Florianu aflate la A.S.S., Conscripţia din 1765.
- ^ G.Bariţiu, Materialu..., în "Transilvania", XV, nr.23-24/1884, p.180.
- ^ C.Göllner, Die Siebenbürgische Militärgrenze 1762-1851, Munchen, 1974, anexa 36, passim; C.Göllner, Regimentele..., p.78;C.Göllner, Mutarea forţată a iobagilor români din Transilvania 1762-1765, în "Omagiu lui P.Constantinescu-Iaşi", Bucureşti, 1965, p.335.
- ^ P.Florianu, Unu micu istoricu..., p.3.
- ^ C.Göllner, Regimentele..., p.65.
- ^ "Transilvania", XX, nr.21-22/1889, p.165.
- ^ A.S.S. Fond B., Q1-4, 168.
- ^ C.Göllner, Din lupta ţărănimii române şi secuieşti împotriva înfiinţării graniţei militare, în "Studii şi articole de istorie", V, Bucureşti, 1963, p.65-68.
- ^ V.Şotropa, Districtul..., p.162.
- ^ Concepută de Cornel Lupea din documentele pe care le-a consultat.
- ^ G.A.Treuenfest, Geschichte des k.u.k. Infanterie-Regimentes nr.50, Wien, 1882, p. 4.
- ^ G. Bariţiu, Materialu pentru istoria Regimentului I granitiaru din Transilvania, în "Transilvania", XVI, nr.1-2/1885, p. 2.
- ^ G.A. Treuenfest, I. cit. la nota 65, p. 135.
- ^ A.S.S., Fondul Comandamentului general al trupelor austriece din Transilvania, documentul intitulat "Ortsschafttenweises konscriptionis und Grundbesitz Sumarium pro anno 1828", passim.
- ^ A.S.Braşov, Fondul vicariatul greco-catolic al Făgăraşului, doc. nr. 487/1842, p. 2 şi alte documente din anii respectivi.
- ^ V. Cheresteşiu, Adunarea Naţională de la Blaj, Buc. 1966, p. 470.
- ^ D.G.A.S.B., Fondul Microfilme Austria, rola 59, cadrul 121 şi Fondul Microfilme din R.P.U., rola 5/l, passim.
- ^ A.S.S., Fondul Starea civilă, Racoviţa, R2 şi R3, passim.
- ^ Pentru viaţa şi activitatea sa, vezi V.Lazăr, David Urs de Mărgineni, Sibiu, 1923.
- ^ G.Bariţ, Părţi alese..., III, p.390.
- ^ C.Göllner, Din lupta..., p.64.
- ^ I.Plattner, Aus der ungebung...
- ^ I.Lenk von Freuenfeld, Siebenbürgens Geographisch, Topographisch, Statistik, Hidrographisch und Orographisches Lexikon, III, Vienn, 1839, p.337-338; C.Stan, Şcoala poporană..., p.49; "Cuvânt grăniceresc", nr.1/1938, p.1.
- ^ A.S.S. Fond B., L1-5, 371.
- ^ Idem, Q1-4, 168, p.162.
- ^ Idem, Q1-4, 53.
- ^ G.Bariţ, Materialu..., în "Transilvania", XV, nr.23-24/1884, p.178.
modifică Bibliografie
- Cornel Lupea - "Racoviţa - Monografia unei străvechi aşezări sibiene", Casa de presă şi Editura Tribuna, Sibiu, 1995.
- Cornel Lupea - "Racoviţa - Monografia unei străvechi aşezări sibiene", vol. I-III, mss. la Biblioteca ASTRA.